Copilul care nu se joacă

Timp liber - 30 Iunie 2008

• Înapoi
• Printează
• Trimite unui prieten

Joaca constituie încă din primul an de viaţă una din modalităţile cele mai simple de a observa cum se dezvoltă copilul nostru. Interacţiunea cu obiectele din jurul său, explorarea lor, alegerea unora, respingerea altora, formarea unor ritualuri de joacă, toate acestea descriu modul în care copilul alege să cunoasca lumea din jurul său şi să intre în relaţia cu ea. Jocul ajută la dezvoltarea gândirii, a motricităţii, a comunicării, a sociabilităţii.

Fie că le pipăie, gustă, aruncă, scutură când sunt mici, fie că încep să aibă preferinte pentru unele anume mai târziu, jucăriile şi joaca ne arată cum vede copilul lumea, ce anume percepe ca fiind plăcut, iritant, înspăimântător sau curios.

Tematica jocului este foarte largă, însă ne vom opri în acest articol asupra unui aspect şi anume lipsa jocului din viaţa copilului. Copilul care nu se joacă.Nici din proprie initiativă , nici la invitaţia adultului. Este copilul care refuză accesul lumii exterioare în planul său interior, refuză să intre în relaţie. Jocul este o formă de comunicare, este o negociere între lumea copilului şi cea a adulţilor la care nu poate avea acces direct.

Lipsa jocului poate pune în evidenţă o serie de dificultăţi, de suferinţe cu care copilul se confruntă şi pe care nu le poate exprima.

Iată în următoarele rânduri câteva situaţii în care apare putem vorbi despre copilul care nu se joacă:

Copilul cuminte

Pasivitatea este caracteristică acestui copil, stă destul de mult timp într-un loc, nimic nu îi captează atenţia, nu are iniţiativa de intra în vreun joc, pare a fi mai degrabă static în raport cu ceilalţi. Adesea părinţii spun că e atât de cuminte încât nici nu-l simţi în casă, nu te deranjează cu nimic, găseşti lucrurile exact la locul lor, este atât de liniştit încât nici nu îl auzi etc. Cum am putea traduce însă această pasivitate? Poate fi vorba despre un copil inhibat, timid care nu îndrăzneşte să ia iniţiativa pentru că îi este teamă sau poate fi vorba despre un copil cu o întârziere în dezvoltare ceea ce îl împiedică să reacţioneze conform aşteptărilor la acea vârstă şi determină o serie de mişcări schematice şi stereotipe.

Copilul cuminte va avea ulterior dificultăţi în relaţionarea cu ceilalţi copii, se va integra cu greu în jocurile şi acţiunile de grup, se va lasa în general dominat de ceilalţi şi va fi supus cerinţelor lor. Nu îşi va manifesta preferinţele şi nu se va bucura de reuşitele sale, nu va avea plăcerea de a se juca cu ceilalţi. Aparent îi va fi indiferent, dar în sinea sa va suferi mult pentru că nu este acceptat şi nu poate să îşi exprime propriile trăiri.

Copilul matur

Anxietatea sau perfecţionismul caracterizează acest copil. Tendinţa lui este de a se comporta asemenea unui adult, de fi serios, de a da un sens şi o miză în ceea ce face, de a nu se lăsa liber. De obicei copilul matur încearcă din greu să atingă expectaţiile unor persoane din jurul lui, persoane apropiate care reprezintă un model pe care vrea să-l atingă şi un standard în activităţile sale. Copilul matur nu îşi permite să greşească, nu îşi permite să se joace pur şi simplu fără un scop, să îi placă ceva anume. Manifestă o preferinţă pentru o diversitate de lucruri pe care le consideră necesare, dar din care puţine îi fac cu adevarat placere.

În general, copilul matur va întâmpina dificultăţi în relaţiile cu ceilalţi pentru că îi va depăşi ca nivel, pentru că nu va avea subiecte comune de joacă cu ei, îi va considera inferiori şi va dori mereu să înveţe lucuri mai grele, să nu mai fie copil. În acelaşi timp îi va fi foarte greu pentru că va trăi prin copii şi adaptarea sa va fi dificilă

Copilul agresiv

Furia este caracteristică acestui copil, dorinţele sale fiind de a pune în act jocuri nestructurate, de a nu da o formă jocului, de a distruge jucăriile, de a le arunca, de le folosi pentru a-i lovi pe alţii. În cazul acestui copil, refuzul său de a se juca aşa cum se joacă ceilalţi copii este o formă de protest, o modalitate de a exprima nemulţumirea,. Adesea părinţii spun că nu ştie să se joace, că nu are grijă de jucăriile sale, că nu este capabil să se joace cu alţi copii fără a-i lovi sau ca plăcerea lui este să strice.

Copilul agresiv nu va reuşi să intre în relaţie cu alţi copii, va fi mereu în conflict, fiind izolat de către educatoare sau învăţătoare. Manifestările sale se pot amplifica în măsura în care cei din jur reactionează dur la adresa sa, ignorându-l sau agresându-l la rândul lor.

Copilul izolat

Singurătatea pare a fi partenerul de joacă al acestui copil. Adesea dispune de o varietate de jucării sau de posibilităţi materiale, însă nu ştie să se joace pentru că îi lipseşte partenerul de joacă, cel alături de care să înveţe să relaţioneze. Copilul izolat petrece de obicei mult timp singur, refugiindu-se în lumea sa sau în activităţi pasive (privit la tv ore în şir, activităţi stereotipe). Părinţii spun despre el că are o grămadă de jucării, că e mai bine să se joace singur pentru că ceilalţi copii îl pot învăţa lucruri rele sau îi pot lua jucăriile, că ei nu au suficient timp să se joace cu el, că petrece mult timp în camera lui dar că nu se plânge de acest lucru niciodată.

În realitate acest copil are nevoie de celălalt, are nevoie de a stabili o relaţie cu el prin joc. Ulterior îi va fi greu să participle alături de ceilalţi copii şi să împartă cu ei jucării, trăiri, experienţe.

Copilul depresiv

Tristeţea este specifică acestui copil care adesea este apatic, plânge uşor, îşi petrece timpul singur, nu manifestă preferinţe pentru ceva anume şi nu comunică foarte uşor cu ceilalţi. Pentru copilul depresiv, absenţa jocului este un mod de exprimare al suferinţei sale. Prin joc copilul se bucură, pune în realitate ceea ce trăieşte interior. Atunci când este copleşit de suferinţă sau de durere, de confuzie sau vinovăţie copilul renunţă la joc. Părinţii pot spune despre el că este mai retras, că este mai timid, că e foarte ataşat de ei şi nu preferă alte persoane, că este sensibil.

Tristeţea copilului nu va trece de la sine şi în cele mai multe cazuri suferinţa copilului se va amplifica, luând şi alte forme, devenind un copil retras, puţin interesat de lumea din jurul său.

Absenţa jocului este o situaţie care ar trebui să dea de gândit părinţilor şi să îi facă să reflecteze asupra modului de a fi al copilului, să înţeleagă ce îl frământa şi ce îl preocupă.

Psiholog Cristina Călărăşanu

www.centrupsihologie.ro