Articole > Psihologie > Frica copilului meu

Frica copilului meu

Psihologie - 14 Noiembrie 2008

Foarte mulţi părinţi ne solicită ajutorul în situaţii în care se confruntă cu frica copiilor faţă de anumite obiecte, persoane, relaţii etc. Deşi soluţia pare la îndemână, evitarea obiectului care produce frica, constatăm că devine foarte dificil acest lucru în anumite momente şi că frica creşte pe măsură ce copilul nu înţelege cu ce se confruntă.
Am să mă refer în acest articol la câteva observaţii legate de frică şi apariţia acesteia la copil, precum şi semnificaţia ei.

Frica este o stare pe care o persoană o simte când înfruntă o situaţie ce ameninţă sau pune în pericol integritatea şi viaţa. Este însă necesar să diferenţiem în ce măsură frica este justificată şi pericolul este real sau este deplasată şi pericolul este imaginar.
Frica presupune un obiect bine determinat în prezenţa căruia apare această stare de pericol. Adesea, frica este însoţită de anxietate sau angoasă, o stare de nelinişte ce apare în aşteptarea pericolului care poate fi cunoscut sau necunoscut. Astfel, copiii încep să plânga doar la vederea anumitor obiecte sau când aud că vor merge într-un anume loc, pe care îl asociază cu un pericol sau cu o stare de tensiune, anticipând ceea ce va urma să se întâmple acolo.

Atunci când o situaţie se petrece pe neaşteptate, are un caracter imprevizibil şi ne referim aici la situaţii cu caracter traumatic (accidente, violenţă, separari) frica se transformă în spaimă, datorită faptului că nu a existat o pregătire anterioară sau capacitatea de a anticipa pericolul. Reacţia este atunci cu atât mai accentuată cu cât impactul a fost mai puternic (crize de plâns, ţipete prelungite, muţenie etc).
Frecvent, frica şi fobia par a fi una şi aceeaşi în vocabularul cotidian. Fobia este teama care apare în relaţie cu un obiect, persoană, idee sau situaţie în care pericolul este imaginar. Fobia este o frică deplasată, pentru că persoana se foloseşte de obiectul fobogen pentru a ascunde o teamă intensă şi traumatică provocată într-un moment anume.

Prezenţa fricii, în funcţie de intensitatea ei, poate fi adesea însoţită de reacţii somatice ale copilului: voma, dureri în anumite zone, enuresis, convulsii sau spasme.
Mă voi referi mai jos la cele mai cunoscute tipuri de frică întâlnite la copii:

Frica de intuneric - noaptea şi întunericul sunt în general un simbol al supranaturalului, al imaginarului, al personajelor malefice sau periculoase. Foarte mulţi copii refuză să doarmă singuri sau cu lumina stinsă pentru că se simt în pericol să fie “atacaţi de monştri, mâncaţi de păianjen, furaţi de fantome”etc. Este important să aflăm ce se ascunde în spatele acestor personaje fantastice, ce corespondent au ele în viaţa reală. Această frică poate fi însoţită adesea de coşmaruri, de teroare, de somnambulism. Copilul se poate trezi în mod repetat plângând, strigând, fiind extrem de speriat şi convins de ceea ce spune. Deşi lumina de veghe poate asigura un grad de confort copilului, dându-i un sentiment de siguranţă, nu este o soluţie să dormim permanent cu el sau să-l asigurăm că vom fi tot timpul în camera sa.

Frica de moarte – în jurul vârstei de 4 ani, copilul dobândeşte noţiunea de “moarte”, atât a altora cât şi a lui însuşi. Adesea, conştientizarea acestui sentiment este însoţită de trăiri dramatice şi de teroare, pe care adulţii nu o resimt la acelaşi nivel. Moartea unei persoane apropiate copilului poate produce adesea trăiri intense, sentimente de pierdere, de abandon, şi chiar de vinovăţie.

A minţi cu privire la moartea unei persoane sau a unuia dintre părinţi, sub pretextul că este “plecat într-o călătorie foarte lungă” nu este cea mai indicată soluţie. E bine să reuşim să vorbim cu copilul despre moarte într-un mod simplu şi firesc, ca despre un fenomen natural care face parte din existenţa noastră. Copiii nu trebuie obligaţi să participe la ritualul funerar sau să vadă morţi, să stea la priveghi. Poate fi traumatizant şi împovărător pentru ei.

Frica de boli – apare în general datorită temerilor exagerate ale părinţilor vis a vis de pericolul ce ar putea afecta sănătatea copilului. Hiperprotecţia şi atitudinea părinţilor faţă de boală este cea care dă naştere mai târziu aşa numitului “ipohondru” sau bolnav imaginar. Copilul crescut în mediu”steril” este un copil vulnerabil, sensibil, temător, cu o conduită uşor obsesională, menită să identifice potenţialul pericol şi să îl evite. Astfel poate să nu pună mâna pe nimic pentru a nu lua microbi, poate să simtă că e în pericol de moarte dacă un coleg a strănutat lângă el. De asemenea, poate apărea teama de doctor sau de ace sau de spital. Este importantă prezenţa părintelui, precum şi comunicarea sinceră cu copilul, care nu trebuie minţit cu privire la locul unde merge sau motivul pentru care se află acolo.

Frica de a nu aparţine – această idee apare în imaginaţia copiilor, care îşi închipuie că au fost abandonaţi şi că părinţii lor nu sunt cei adevăraţi. Astfel, ei se simt singuri, neconsolaţi, părăsiţi şi caută să găsească consolare. Sentimentul de neapartenenţă apare şi la copiii care au un singur părinte, care au părinţi divorţaţi, care au fost adoptaţi şi care trăiesc un sentiment de insatisfacţie, de gol, trăind această angoasa a abandonului definitiv.

Frica de a se pierde – se referă la teama copiilor de a nu mai fi in spaţii familiare, de a râmane singuri în locuri necunoscute, de unde nu vor găsi niciodată drumul spre casă sau spre mama şi tata. Această teamă se poate păstra şi mai târziu, când copilul va ieşi rar din casă, va parcurge numai anumite trasee, şi chiar la adulţi care nu părăsesc niciodată oraşul sau ţara. Senzaţia de a se fi rătăcit este urmată de panică şi spaima de a rămâne pierdut. De aceea mulţi copii vor refuza să îi dea drumul mamei la mână pe stradă sau să se îndepărteze puţin de ea.

Frica de alţii – teama poate apărea o dată cu intrarea copilului în grădiniţă, când se produce pentru prima dată separarea de mediul familial securizant şi confruntarea cu o lume nouă care poate înspăimânta sau teroriza. Contactul cu ceilalţi poate fi dificil în special pentru copilul care provine din familii închise, unde nu au apărut persoane necunoscute şi nu au existat nici ieşiri din acest circuit. Acest tip de familie determină apariţia timidităţii şi neîncrederii copilului şi socializarea va fi mai dificilă.

Psiholog Cristina Călărăşanu
CPAP – Centrul de Psihologie de Acţiune şi Psihoterapie
www.centrupsihologie.ro