Vreau să fiu mare

Psihologie - 04 Noiembrie 2008

• Înapoi
• Printează
• Trimite unui prieten

Voi aborda în acest articol tema responsabilităţii copilului. Cum putem ajuta copilul să deprindă o serie de abilităţi şi în ce constau de fapt responsabilităţile lui?
În fapt, responsabilitatea presupune să oferim copilului aflat la o anume vârsta cerinţe şi solicitări care îl determină să îşi asume această calitate. Sigur că cerinţele vor fi în conformitate cu vârsta şi capacităţile copilului, însa importantă este motivarea şi stimularea lui pentru a-şi asuma rezolvarea lor.

Responsabilitatea este în strânsă legătură cu autonomia sau depedenţa. Încurajarea autonomiei constituie o premisă a bunei adaptări şi a identificării cu uşurinţă a soluţiilor pentru diverse situaţii în care copilul se află. Cultivarea dependenţei, definitorie pentru comportamentul hiperprotectiv şi excesiv de precaut al părinţilor, conduce la tendinţa copilului de a cere mereu ajutorul, de a se baza pe sprijinul unui adult, de a nu funcţiona decât în condiţiile asigurării prezenţei unui adult.

Cum putem stimula copilul sa isi asume încă de mic anumite responsabilităţi? Iată câteva dintre situaţiile care pot conduce la dezvoltarea autonomiei copilului:

•  Deprinderi de îngrijire a copilului: să se spele pe mâini înainte de fiecare masă, precum şi atunci când consideră ca s-a murdărit din proprie iniţiativă şi să i se explice care este motivul pentru care este important să ţină cont de această sarcină a lui. Să se spele pe dinţi şi pe faţă, să îşi cureţe singur pantofii sau să sesizeze dacă hainele sunt murdare. Să se îmbrace singur, chiar dacă necesită la început ajutor la anumite articole, să se pieptene. A avea grijă de propria persoană este prima sarcină care  i se atribuie copilului şi care îi conferă atributul unui mic adult în devenire.

• Deprinderi de îngrijire a spaţiului: în primul rând vorbim de camera copilului şi de nevoia ca acesta să participe la ordine şi curătenia ei. Întâi prin a-şi aranja jucăriile, apoi hainele şi obiectele personale, apoi prin a face singur patul. Relaţia cu camera sa şi cu obiectele din ea este una strânsă şi încurajarea copilului să se ocupe el însuşi de spaţiul său îl va determina să investească şi mai mult spaţiul, să simtă ca este al său şi nu doar un spaţiu de locuit.

• Deprinderi casnice: solicitarea către copil de a ajuta la treburile casei, la bucătarie, la a face împreună cu părinţii săi diferite activităţi. Copilul poate învăţa foarte multe văzând practic cum se întâmplă lucrurile, îşi poate dezvolta spontaneitatea şi creativitatea, se simte util şi simte că ajutorul lui e valorizat.

• Deprinderi de orientare: ne referim aici la posibilitatea de a învăţa copilul să cumpere anumite alimente, să meargă singur în anumite locuri, să se familiarizeze cu strada şi traversările, să meargă singur la şcoală sau în compania altor copii, să înveţe ceasul şi reperele legate de timp. Nu este simplu să lăsăm copilul să aibă iniţiativa în aceste activităţi pentru că sarcina noastră este de a-l proteja şi a-l feri de pericole, dar este important să îl învăţăm şi pe el cum să poată depista singur pericolele.

Adesea, copilul este inhibat de reţinerea noastră în a-i permite să facă anumite lucruri: “nu te băga ca nu ştii tu cum se face”, “lasă ca eşti prea mic, vezi-ţi de ale tale”, “tu nu poţi, lasă că fac eu în locul tău”, “ştiu eu mai bine ca tine”, “pleacă că mă încurci”.Pentru a învăţa ce înseamnă responsabilitatea şi a putea deveni autonom este nevoie să îi dăm voie să cunoască şi să participe la ceea ce se întâmplă în jurul lui.

Psiholog Cristina Călărăşanu
CPAP- Centrul de Psihologie de Acţiune şi Psihoterapie
www.centrupsihologie.ro