Cum vorbeşte copilul meu?

Educaţie - 30 Septembrie 2008

• Înapoi
• Printează
• Trimite unui prieten

Limbajul şi achiziţia limbajului este unul din semnele cele mai importante de dezvoltare armonioasă şi echilibrată a copilului. Încă din perioada de bebeluş, sunetele pe care copilul le scoate sunt o primă formă de comunicare a stărilor sale, a legăturii sale cu noi.

Achiziţia limbajului nu se realizează în acelaşi ritm pentru toţi copii. Unii pot vorbi foarte repede începând cu vârsta de 1,5 ani, alţii de abea în jurul vârstei de 3 ani. Ceea ce părinţii numesc de fapt incapacitatea de a vorbi a copilului în raport cu aşteptările lor la o anumita vârstă, nu este o anulare completă a capacităţii verbale, ci doar o manifestare târzie a limbajului sub forma unui vocabular activ. Copilul, chiar dacă nu are un limbaj bogat, ci se limitează la câteva cuvinte, continuă să asimileze pasiv foarte multe cuvinte, pe care constam uneori că le foloseşte la un moment dat, fără a şti când le-a învăţat.

Limbajul şi modalităţile sale de manifestare nu depinde numai de deprinderile intelectuale ale copilului, de dezvoltarea gândirii, ci în egală măsură şi de stările afective ale copilului şi modul în care relaţionează cu ceilalţi.
Adesea apar însă dificultăţi şi particularităţi ale limbajului care dau de gândit părinţilor în ceea ce priveşte posibilităţile copilului de a utiliza corect acest instrument de bază.

Iată mai jos câteva din aceste situaţii:

Limbajul ecolalic

Apare în situaţiile în care copilul comunică imitând vorbirea celorlalţi şi folosind în special persoana a doua singular. Imitaţia este unul din procesele de bază folosite în copilăria mică pentru achiziţia informaţiilor şi pentru a înţelege modul în care ceilalţi se raportează la copil. De aceea de multe ori copilul va folosi pentru a răspunde exact fraza care i-a fost adresată, ca şi cum şi-ar spune încă o dată ceea ce deja a auzit. Deşi este un fenomen normal, poate deveni problematic dacă o data cu creşterea în vârstă a copilului nu dispare, sau dacă se însoţeşte de alte manifestări bizare şi stereotipii specifice elementelor autiste.

Limbajul dislalic

Apare în situaţiile în care vorbirea copilului nu este corectă din punct de vedere al modului de pronunţare al cuvintelor. Spunem atunci că “poceşte” sau “stâlceşte” cuvintele. Cele mai frecvente erori de pronunţie apar la literele r si s, fenomene pe care le numim rotacism şi stigmatism. Copilul are dificultăţi în a pronunţa aceste litere şi le înlocuieşte cu altele, deformând astfel cuvintele. Este un fenomen întâlnit frecvent până în jurul vârstei de 5,6 ani şi de obicei se corectează de la sine. Părintele ar trebui să ajute copilul să pronunţe corect de fiecare dată când greşeşte, pronuntând el la rândul lui cu răbdare corect pentru a-i exemplifica copilului. Deşi pot da naştere unor situaţii amunzante din partea copilului aceste pronunţii greşite, nu este indicată încurajarea lor şi nici imitarea lor de către adulţi. Dacă totuşi, dificultăţile se păstrează şi la începutul şcolarităţii, este recomandată intervenţia logopedului care poate corecta împreună cu copilul pronunţia greşită.

Bâlbâiala

Apare atunci când copilul rosteşte un cuvânt cu greutate şi repetând de mai multe ori aceeaşi literă în încercarea de a-l rosti corect sau se străduie vizibil să rosteasca un cuvânt, dând senzaţia că nu îl poate pronunţa şi apoi pronunţând-l brusc şi agitat. Dintre toate tulburările de limbă, bâlbâiala are cel mai adesea o cauză psihologică. O emotivitate crescută a copilului, o timiditate accentuată sau o anxietate, o situaţie încărcata de stres sau un eveniment traumatic pot conduce la instalarea bâlbâielii, care are efecte negative în special asupra relaţionării sociale a copilului. Trăirile afective intense conduc la accentuarea acestei dificultăţi de a-şi găsi cuvintele potrivite, determinând astfel copilul să vorbească mai puţin şi să devină mai retras.
În anumite situaţii, intervenţia cea mai utilă copilului este intrarea într-o relaţie terapeutică alături de un psiholog pentru a identifica cauzele anxietăţii sau emotivităţii exagerate.

Absenţa limbajului

Ne referim aici la dispariţia limbajului după o perioadă în care copilul părea a se dezvolta normal şi brusc acesta încetează să vorbească. Numim acest fenomen mutism psihogen sau voluntar. Deşi adesea este confundat cu un element autist, caracteristica acestui fenomen este că abilităţile de relaţie şi deprinderile copilului de a interacţiona şi de a se raporta la cerinţele celorlalţi rămân neafectate. Doar că dispare limbajul verbal.
Este posibil ca la baza acestei dispariţii subite să existe o situaţie, un eveniment extrem de tensionant pentru copil, care nu a ştiut cum să reacţioneze, cu alte cuvinte o reacţie de şoc posttraumatic. În urma lucrului împreună cu un terapeut, o dată înţeleasă şi confruntată situaţia, copilul îşi va recăpăta abilitatea de a vorbi şi va reveni pe traseul unei dezvoltări normale.
Atunci când nu există acea perioadă în care copilul a deprins limbajul şi acesta întârzie să apară, neexistând manifestări verbale de nici un fel ale copilului este recomandată o investigaţie aprofundată. Poate fi vorba de un retard mental, de surditate sau de elemente ce anticipează autismul. Un diagnostic diferenţial precoce poate ajuta la stabilirea unei strategii de intervenţie proprii acelui copil şi benefice în dezvoltarea lui.



Psiholog Cristina Călărăşanu
CPAP- Centrul de Psihologie de Acţiune şi Psihoterapie
www.centrupsihologie.ro