Ce (nu) spunem copilului nostru

Psihologie - 21 August 2008

• Înapoi
• Printează
• Trimite unui prieten

Ce înţelegem de fapt prin a spune? Să fie sinonim cu deja mult perimatul, obositul a comunica? Sau sinonim cu a reda ceva celuilalt, ca şi cum am face un raport zilnic? Sau poate se referă la a da mai departe?
A spune presupune a împărtăşi celuilalt, a împărţi cu el ceea ce ştii, ceea ce simţi, ceea ce te bucură sau te întristează., te înfurie sau te uimeşte. Cine este acest ceălalt?
Cineva capabil să asculte, să înţeleagă, poate chiar şi să dea un sfat, să găsească o soluţie cu tine sau pentru tine. Cel mai probabil un adult. Adulţi sunt mari şi ei ştiu despre ce e vorba. Ştiu ce e aia ceartă, ce e aia problemă, decizie, conflict etc.
Dar copilul? Poate fi el un partener viabil într-o relaţie de comunicare? Poate cuprinde el ceea ce spun adulţii, poate înţelege el din universul său magic sau îndepărtat, naiv sau optimist gravitatea problemelor de adult?


Răspunsul pe care îl auzim cel mai adesea este “nu”. În multe forme, în multe feluri.

“lasă că nu ştii tu despre ce vorba”

Negarea implicării copilului. De multe ori, părintelui îi e greu lui însuşi să îşi lămurească ce se întâmplă, cum ar trebui să reacţioneze, să înţeleagă cum stau lucrurile, să îşi exprime furia sau durerea, suferinţa sau nemulţumirea. A fi nevoit să spună mai departe şi copilului, este o greutate în plus pentru care nu se simte pregătit şi o soluţie mai simplă şi mai eficientă pare a-l ţine pe copil departe. Copilul însă va simţi la rândul lui ceea ce simte şi părintele, luând din relaţia cu părintele stările acestuia, dar neînţelegând ce ar trebui să facă cu ele. Astfel, atitudinea părintelui va creea confuzie şi furie că nu este luat în seamă şi că nu se simte ca parte a familiei, ci este dat la o parte.

“nu te băga unde nu-ţi fierbe oala”

Interdicţia în a participa. Daca situaţia de mai sus se referea la îndepărtare indirectă a copilului, subliniindu-se faptul că el nu ştie încă cum e să fii adult, deci nu poate înţelege, de data aceasta este o interdicţie directă, adultul folosindu-se de autoritatea lui pentru a specifica clar care sunt limitele acestei relaţii. Fiecare cu treburile şi problemele specifice vârstei sale, lucrurile nu se amestecă. Copilul va accepta interdicţia, creându-se astfel în familie anumite subiecte tabu, unde el nu are voie să participle. În sinea sa, va continua să pună întrebări, să caute răspunsuri, să se simtă contrariat, trist sau curios.

“vreau să nu afle nimic, n-ar putea înţelege”

Încercarea de a-l proteja. În aceste situaţii a fi copil este sinonim cu a fi sensibil, a fi în lumea ta de joaca, a nu fi capabil să înfrunţi şi să înţelegi realitatea şi dificultăţile ei. Scopul părintelui este de a feri copilul, de a-i construi o lume a lui dincolo de “rău”, de “greu”, de “urât”, pentru că va avea destul timp să dea peste ele când va fi mare, adică adult. Chiar dacă presupunem că un copil acceptă şi reuşeşte să trăiască într-o astfel de lume, “clopotul de sticlă” va fi spart atât de brusc, încât copilul nu va reuşi niciodată să se adapteze şi să se integreze în realitatea pe care nu a cunoscut-o.

“nu are de ce să audă aşa ceva, e doar un copil”

Refuzul de a-i comunica, de a permite copilului să aibă acces la ceea ce întâmplă. Acest refuz este adesea doar o dorinţă a părintelui pentru că de cele mai multe ori copilul află, ştie, ascultă, simte şi tăcerea sau refuzul nu fac decât să accentueze teama, confuzia, angoasa sau suferinţa sa. A ţine la distanţă de copil semnifică faptul că e dificil şi pentru părinte, greu de descurcat, greu de înţeles.

“e un subiect închis, să nu te mai aud vorbind despre asta”

Tabu-ul. Este o înţelegere tacită, o autoritate implicită care pune o interdicţie ce va prinde rădăcini, pe care nici măcar atunci când copilul va fi adult, nu le va putea rupe. Sunt subiecte despre care nimeni nu discută, situaţii pe care nimeni nu le aminteşte, trăiri care sunt închise undeva şi viaţa continuă cât se poate de firesc.
Deşi va accepta aceasta interdicţie, copilul se va regăsi prins la mijloc, într-un conflict între respectarea acestei interdicţii şi nevoia de a o încălca, de a trece dincolo de ea, de a dărâma barierele construite de familie în timp şi moştenite de la o generaţie la alta.
Dincolo de toate acestea, copilului poate, ştie şi are nevoie să înţeleagă, să i se spună. Trăieşte alături de ceilalţi, simte ceea ce simt şi ei, ascultă şi dezbate cu el însuşi ceea ce se întâmplă cu el şi cu ceilalţi, încearcă să nu se ferească de ceea ce vor ceilalţi cu orice preţ să îl ferească. Copilul poate auzi ceea ce îi spune adultul, pentru că în cea mai mare parte a timpului său trăieşte într-o lume de adulţi, încercând adesea să reproducă ceea ce fac sau spun ei pentru a-i înţelege mai bine.

Psiholog Cristina Călărăşanu
CPAP- Centrul de Psihologie de Acţiune şi Psihoterapie
www.centrupsihologie.com