“Nu ştiu” - refuzul copilului

Educaţie - 29 Mai 2008

• Înapoi
• Printează
• Trimite unui prieten

Fie că vorbim de copilul mic, de preşcolaritate, sau de şcolaritatea mică ne lovim adesea de refuzul copilului de a face ceea ce îi cerem, refuz exprimat sub forma lui “nu ştiu”. Părinţi, educatori sau profesori se întâlnesc frecvent cu celebrul “nu ştiu” şi nu pot trece peste acest moment dificil în care copilul nu pare a dori să comunice cu noi, traducându-l adesea eronat: “este obraznic, este leneş, nu îl duce mintea” etc.

Ne propunem în rândurile urmatoare să răspundem la câteva întrebări:

• Cum apare refuzul?
• Când apare refuzul?
• Cum se traduce nu ştiu?
• În ce constă de fapt dificultatea copilului?

Nu ştiu apare de obicei în relaţie cu o altă persoană. Este modalitatea copilului de a exprima prin aceasta sintagmă aparent neutră, o varietate de stări pe care nu le poate verbaliza, precum şi ceea ce simte în relaţie cu acea persoană la momentul respectiv. Confruntarea copilului cu diferite trăiri pe care de multe ori nu le înţelege şi nici nu le poate exprima, îl determină adesea să găsească alte modalităţi de a face cunoscut celorlalţi ce se întâmplă cu el. Iată câteva dintre semnificaţiile lui “nu ştiu”:

• “Nu am înţeles” - dificultăţi de înţelegere a cerinţei, unii copii întâmpină probleme în traducerea adecvată a cerinţei pe care au primit-o şi nici nu au capacitatea de a reformula singuri această cerinţă, pentru a fi mai pe înţelesul lor. De obicei aceşti copii nu au posibilitatea de a exprima faptul că sunt în dificultate, fie pentru că exista o timiditate accentuată, fie pentru că nu fost învăţaţi să ceară ajutorul atunci când nu se descurcă, fiind nevoiţi să găsească alte soluţii cum ar fi să renunţe uşor.
• “Nu pot” – dificultatea ridicată a cerinţei, uneori poate fi vorba chiar de o capacitate intelectuală mai redusă, ceea ce pune probleme în condiţiile unor cerinţe cu un grad de complexitate ridicat, care depăşeşte experienţa anterioară a copilului şi resursele sale.
• “Mi-e teamă să nu greşesc”- lipsa de încredere în sine, deşi au capacitatea de a rezolva cerinţa care a fost formulată, teama de a nu greşi este adesea mai puternică, teama de a lua iniţiativa, de a-şi asuma responsabilitatea răspunsului. De obicei aceşti copii au resurse intelectuale bune, însă se aşteaptă de la ei foarte mult şi sunt învăţaţi să nu greşească, să caute întotdeauna răspunsul corect. Aceasta presiune a răspunsului corect conduce la inhibarea copilului şi generează o stare de tensiune
• “Nu mă interesează” - lipsa de motivaţie, activitatea pe care o desfăşoară copilul nu prezintă interes pentru el, nu simte nevoia să se implice. De obicei, activităţile care nu fac plăcere copilului şi nu au un carcater atractiv generează plictiseala, o atenţie scăzută, o concetrare diminuată, precum şi nevoia de a găsi alţi stimuli mai interesanţi. Devine astfel o variantă comodă pentru a evita o cerinţă impusă, îmbrăţişarea refuzului.
• “Nu vreau”- protestul, exprimat întotdeauna în relaţie cu o altă persoană, de obicei cea care a formulat cerinţa. Protestul poate fi urmarea unor conflicte în acea relaţie în care copilul s-a simţit nedreptăţit, jignit, nebăgat în seamă sau criticat. Ca urmare, fără a avea posibilitatea de a exprima aceste sentimente faţă de persoana respectivă, el va refuza ceea ce i se cere, exprimându-şi astfel poziţia faţă de acea relaţie.

Este important în fiecare dintre aceste situaţii să comunicăm cu copilul, să încercăm să înţelegem ce ne spune de fapt şi să îl învăţăm cum să exprime ceea ce se ascunde în spatele acestui simplu, dar plin de înţelesuri, “nu ştiu”.

Psiholog Cristina Călărăşanu
CPAP- Centrul de Psihologie de Actiune şi Psihoterapie
www.centrupsihologie.ro