Copilul în familie

Vorbeam în articolul anterior despre dificultăţile cu care se confruntă unii copii atunci când merg la grădiniţă şi cum aceste dificultăţi pot afecta integrarea în grupul de joacă sau relaţia cu educatoarea.
Aceste situaţii cu care copilul se confruntă nu apar însă pentru prima oară la grădiniţă, ci aici întâlnesc contextul pentru a se manifesta şi uneori chiar a se accentua. Înainte de ajunge la grădiniţă, copilul trăieşte, creşte, se dezvoltă în familie. Aici sunt primele lucruri pe care le învaţă, primele persoane pe care le vede, primele cuvinte pe care le aude. Familia nu este doar modelul de viaţă al copilului, ci şi reperul său, un spaţiu în care participă încă de foarte mic la ceea ce se întâmplă cu el şi cu ceilalţi, simte împreună cu ei şi adună toate aceste trăiri şi experienţe, fără a ştii de mult ori ce poate să facă cu ele sau fără a le înţelege în totalitate.
Putem înţelege reacţiile, manifestările, dificultăţile unui copil doar în momentul în care cunoaştem şi familia din care face parte şi modul ei de a fi.

Copilul timid – provine de cele mai multe ori dintr-o familie autoritară sau hiperprotectivă. Părinţii autoritari au foarte multe expectaţii din partea copilului şi pretind un soi de perfecţiune în tot ceea ce face. Copilul creşte astfel cu teama de a nu greşi, de a nu se ridica la nivelul aşteptărilor, ceea ce ce diminuează mult încrederea în sine şi capacitatea de a lua iniţiativa.
Atunci când reuşeşte copilul apar destul de rar aprecierile din partea părinţilor, iar când greşeşte i se reproşează şi i se atrage atenţia asupra faptului că nu a fost suficient de atent, că nu a înţeles cum trebuia, că nu s-a concentrat suficient, că nu a vrut să facă sau că nu s-a străduit mai mult. De multe ori conţinutul mesajelor părinţilor diminuează încrederea în sine a copilului şi accentueaza timiditatea sa: Tu nu eşti în stare să faci nimic bun...", "Iar ai greşit !", " Tu nu înţelegi niciodată cum trebuie", "Ai grijă ce spui (faci). Vezi să nu te faci de râs.", "Ai vazut copilul lui X ce cuminte şi frumos se poartă. Toată lumea îl lauda. Tu..."
Părinţii hiperprotectivi manifestă o grijă exagerată faţă de copil şi consideră adesea că e de datoria lor să ajute copilul sau să îi uşureze sarcinile, el fiind prea mic pentru a le rezolva singur. Petrec mult timp cu copilul, încurajând ataşamentul lui accentuat faţă de ei, în special faţă de mamă, participă la toate activităţile copilului, insistând ca mare parte a sarcinilor să le facă ei, consideră că multe lucuri din jurul lui pot fi nocive (se poate îmbolnavi uşor, se poate lovi, ceilalţi copii pot avea o influenţă nefastă, nu poate mânca orice, nu poate vorbi cu oricine). Teama aceasta pe care copilul şi-o înşuşeşte în raport cu mediul în care trăieşte şi in raport cu ceilalti nu este altceva decat o prelungire a anxietatii parintilor.

Copilul hiperactiv – copilul provine dintr-o familie anxioasă, părinţii fiind preocupaţi de modul în care se comportă şi se dezvoltă copilulul, anticipând în fiecare moment faptul că lucrurile nu sunt conform aşteptărilor, că se întâmplă ceva cu copilul, că ceva este în neregula cu el. Nu par însă să vadă sau să audă ce se întâmplă cu adevărat cu copilul şi resimt foarte greu inadecvarea copilului sau reprosurile care vin din partea celorlalţi. Neputinţa în a ajuta sau a accepta copilul aşa cum este conduce la apariţia depresiei şi la o poziţie pasivă.

Copilul indiferent – de obicei acest copil provine dintr-un climat familial rece din punct de vedere afectiv, unde comunicarea între membrii familiei este redusă la preocupările cotidiene. Atât părinţii cât şi copilul au un program bine structurat, însă interacţiunea dintre ele este diminuată. Nu petrec timp împreună, nu participă alături de copil la diferite activităţi, nu manifestă interes pentru preocupările copilului, pentru modul de a fi. Aceeaşi indiferenţă poate fi sesizată şi între soţi, legăturile fiind unele de suprafaţă, lipsind relaţia de profunzime.
Adesea copilul alege să îşi construiască propria lume, să trăiască în propriul univers care să corespundă nevoilor şi dorinţelor sale şi să refuze să intre în relaţie cu alte persoane. Chiar dacă copilul se va dezvolta din punct de vedere al aptitudinilor intelectuale, pe plan afectiv resimte puternic lipsa relaţiei autentice şi va păstra distanţa în viitoarele relaţii sociale, va fi precaut, nu se va implica pentru că nu a învăţat cum să facă asta.

Copilul agresiv – agresivitatea este modalitatea copilului de a atrage atenţia asupra a ceea ce se întâmplă în jurul său dar şi în interiorul său. Familia copilului agresiv poate fi la rândul ei sursa unor conflicte şi abuzuri, un climat încărcat de violenţă şi certuri. În acest caz agresivitatea copilului este generată de frică şi nesiguranţă şi poate lua forma unor crize de furie ca urmare a agresiunilor repetate la care copilul este supus.
Climatul familial este pus sub egida ameninţărilor şi pedepselor, fiecare greşeala a copilului sau fiecare comportament neadevat fiind o ocazie de constrângere a libertăţii sale şi de corecţie.

O alta situaţie este cea în care agresivitatea este un mod de protest, o modalitatea de exprimare a ceea ce simte copilul : singurătate, tristeţe, suferinţă.
Atunci când între părinţi se întâmplă diferite lucruri sau în familie au loc diferite evenimente (deces,certuri, divorţ, boala, accidente), de cele mai multe ori copilului nu i se spune nimic sau nu i se acorda atenţie pentru că se se consideră că el este prea mic să înţeleagă ceva din toate astea.
Indiferent de vârsta copilului, el participă alături de familie şi trăieşte împreună cu ei stările pe care aceştia le parcurg: durere, frică, furie, tristeţe, confuzie, teamă.
Agresivitatea este un mod de a reacţiona la tăcerea părinţilor, la dorinţa acestora de a ţine copilul în afara celor întâmplate.

Copilul opoziţionist - copilul provine dintr-o familie de tip perfecţionist, fiind înconjurat de foarte multe reguli, de un sistem de educaţie rigid şi impregnat de scheme. Părinţii de obicei sunt conservatori, au principii învechite şi tipare la care nu renunţă, stereotipii care de cele mai multe ori anulează creativitatea şi spontaneitatea copilului.
Principiile rigide provin din teamă şi neîncrederea părinţilor, din dorinţa lor de a promova propriul model, unicul după care poate fi educat şi copilul, singura “reţetă” pe care o cunosc.
Opoziţia copilului este o formă de protest şi un refuz în a accepta mediul rigid şi regulile care i se impun.
Vă invit pe forum să dezbatem împreună impresiile şi experienţele reunite în cadrul noului topic “Copilul dificil”.

Psiholog Cristina Calarasanu
CPAP – Centrul de Psihologie de Actiune si Psihoterapie
www.centrupsihologie.ro