Cum se descurcă copilul meu?

Intrarea în grădiniţa aduce noutăţi în viaţa copilului şi a părinţilor. Schimbarea mediului de viaţă, apariţia persoanelor noi, un nou orar de activităţi, absenţa temporară a părinţilor, toate vor contribui la adaptarea optimă sau la întâmpinarea unor dificultăţi în integrarea copilului.
Adesea părinţii îşi pun întrebări legate de felul în care copilul se va obişnui la grădiniţă:

• Se va adapta uşor?
• Cum aş putea să fac să îi fie mai uşor?
• Ar trebui să rămân cu el în primele zile?
• Dacă va refuza să mai meargă?
• Cum să îi explic de ce ar trebui să meargă la grădiniţă?

Indiferent de vârsta copilului, momentul intrării la grădiniţă este unul important şi părinţii trebuie să îi explice ceea ce urmează să se întâmple. Unde va merge, ce va face acolo, cine este doamna educatoare, care este rolul ei, cum se va juca cu ceilalţi copii şi cât timp va petrece acolo. Experienţa separării de acasă şi de părinţi, chiar şi pentru un timp scurt creează anxietate, teamă, ceea ce poate îngreuna procesul adaptării şi poate determina refuzul copilului de a mai merge la grădiniţă.
Principalele situaţii cu care se confruntă copilul sunt legate de trei factori importanţi:

• relaţia cu educatoarea
• relaţia cu ceilalţi copii
• adaptarea la ritmul şi activităţile specifice

În strânsa legătură cu aceşti factori putem descrie principalele dificultăţi întâmpinate de copil în demersul său de adaptare la grădiniţă.

• Timiditatea – deşi este specific primelor zile de grădiniţă o interacţiune mai scăzută a copilului care încă se obişnuieşte cu locul şi încearcă să cunoască ceilalţi copii, o prelungire a acestei dificultăţi de a relaţiona poate constitui o problemă cu care copilul se confruntă şi care va îngreuna integrarea lui în colectiv şi în activităţile derulate.Copilul timid nu intra în relaţii noi, are greutăţi în a se exprima în faţa celorlalţi, se ruşinează uşor, se înroşeşte, uneori începe să plângă, se ascunde sau petrece timpul jucându-se singur, îi este greu să ducă sarcinile la bun sfârşit şi greşeşte uşor, fiind destul de afectat de eşecul lor. Simte tensiune, frică, neplăcere, priveşte în jos şi uneori reacţiile sale sunt însoţite de ticuri. Timiditatea exagerată a copilului conduce la izolarea lui din grupul de copii şi chiar la refuzul lui de a lua parte la activităţile celorlalţi.
• Hiperactivitatea – agitaţia continuă a copilului conduce la dificultăţi de a intra în relaţie cu acesta şi de a-l ajuta să participe alături de ceilalţi la activităţile derulate împreună cu educatoarea. Deşi uneori hiperactivitatea reprezintă o formă de anxietate a copilului, o încercare de a-şi exprima teama şi emoţiile legate de noul loc în care se află, o stare de agitaţie continuă împiedică copilul să se poată concentra sau să-şi poată fixa atenţia asupra activităţilor. Copilul hiperactiv nu reuşeşte să stea locului nici o clipă, aleargă foarte mult, se plictiseşte repede de jucării şi de activităţi, nu respectă regulile, nu are răbdare să îi vină rândul, simte nevoia de a ieşi în evidenţă, este adesea absent sau visător, orice stimul exterior îi distrage atenţia imediat, simte nevoia să mişte mâinile sau picioarele constant. Astfel, ajunge adesea să fie respins de ceilalţi copii, să intre în conflicte cu ei, să se comporte agresiv, să devină o povară pentru educatoare care nu ştie cum să răspundă acestor comportamente pe care adesea le denumeşte a fi o lipsă de educaţie sau obraznicie.
• Indiferenţa – neimplicarea copilului în activităţile derulate împreună cu ceilalţi copii, lipsa lui de interes faţă de ceea ce se întâmplă în jurul lui sau incapacitatea de a intra în relaţie cu educatoarea, pe care nu o investeşte în nici un fel, constituie o nouă dificultate şi totodată o provocare pentru a capta atenţia şi interesul copilului în vederea atragerii lui între ceilalţi. Copilul indiferent nu pare a fi atras de nici una dintre jucării, nu doreşte să se joace cu ceilalţi copii, nu răspunde sarcinilor şi nici nu participă activ la ceea ce se întâmplă în jurul lui. El înţelege ceea ce i se cere, ştie ceea ce se întâmplă în jurul lui, ascultă cu atenţie, dar nu este interesat de a avea o reacţie sau de a da un răspuns. Lipsa de implicare a copilului se poate datora unei conduite de precauţie sau unei perioade de simplu observator la ceea ce se întamplă, dar în condiţiile în care copilul nu pare a fi interesat nici după o perioadă mai lungă, acest lucru va conduce la excluderea lui din grupul de copii şi chiar la situaţia în care el va fi tolerat, dar nu va fi considerat un membru al grupului, un participant, ceea ce poate avea efecte negative pe plan social.
• Agresivitatea – conflictele pot apărea încă din primele zile de grădiniţă. Agresivitatea este o formă de manifestare a copilului pe care o putem traduce în multe feluri: nesiguranţă, teamă, singurătate, protest, furie. Oricare ar fi cauza, aceste manifestări au efecte negative imediate şi copilul va întâmpina dificultăţi în a se integra şi a stabili relaţii cu ceilalţi copii. Copilul agresiv doreşte să ia jucăriile celorlalţi, să îi împingă, să îi muşte, să îi tragă de păr. Întrerupe activitatile de lucru stricand obiectele sale sau ale celorlati copii, distrage atenţia celorlalţi, perturbă joaca, aruncă diferite lucruri. Agresivitatea este o încercare a copilului de ieşi în evidenţă, de a deţine controlul, de a-şi exprima emoţiile pe care nu ştie cum să le exteriorizeze.
• Opoziţionismul - refuzul copilului se manifestă în raport cu cerinţele din mediul de grădiniţă. Refuzul de a participa, de a face aşa cum i se spune este adesea însoţit de reacţii adverse sau invers decât i se cere. Comportamentul ostil şi necooperant devine o problemă serioasă atunci când este atât de frecvent şi constant încât iese în evidenţă în comparaţie cu alţi copii de aceeaşi vârstă . Copilul opoziţionist tinde să intre în conflict cu adulţii, sfidează cerinţele acestora, refuză regulile, încearcă în mod intenţionat să supere sau să enerveze, îi învinovăţeşte pe ceilalţi pentru greşelile sale. Poate avea chiar manifestări de furie care pot lua aspectul unor crize. Opoziţionismul său va pune în dificultate încercarea de a intra în relaţie cu el sau de a i se stabili un program în comun cu ceilalţi copii.

Identificarea dificultăţilor cu care se confruntă copilul este un element esenţial atât pentru educatoarea care va lucra cu el cât şi pentru părinţi, pentru a putea depista împreună cauzele acestora şi a putea preveni accentuarea lor.
Vom aborda în articolul urmator relaţia dintre aceste manifestări ale copiilor şi specificul familiei din care ei fac parte.

Psiholog Cristina Calarasanu
CPAP – Centrul de Psihologie de Actiune si Psihoterapie
www.centrupsihologie.ro