Tipare în educaţia şi creşterea copiilor

Promovarea conceptului de « părinte spontan » este receptată ca o formă de evoluţie socială. Prin « părinte spontan » înţelegem acel om care îşi utilizează resursele sale autentice în relaţia cu copilul sau copiii, care lasă să se manifeste ceea ce simte şi ceea ce este în el, permiţând copilului sau adolescentului să exprime deschis ceea ce simte, să aibă initiativă, să-şi dezvolte autonomia. Totuşi principala dificultate o constituie faptul că există numeroase rezistente, stereotipii, acţiuni provocate de teamă şi neîncredere. În numeroase cazuri am constatat că forma pe care o capătă aceste stări este una de « tipar », de mod de acţiune stereotip.

Tiparele devin « reţete de educaţie », modalităţi de anulare a spontaneităţii şi creează dificultăţi în dezvoltarea emoţională a copilului, în capacitatea sa de a simţi că este iubit, de a înţelege autoritatea. Parcurgându-le veţi constata cu surprindere că vă veţi regăsi în ele şi că aţi copilărit cel puţin alături de una sau de alta dar poate ca părinţi vă doriţi să deveniţi autentici în relaţiile cu copiii voştri.

Educaţia a fost privită dintotdeauna ca o modalitate nobilă de a asigura creşterea şi dezvoltarea armonioasă şi echilibraăt a copilului. Cu toate acestea, multe tipare educaţionale sunt departe de a ajuta copilul să evolueze din punct de vedere psihologic. Şi toate acestea pentru că nici un părinte nu este perfect iar înainte de toate este om. Iată tiparele identificate:

• «Copilul dresat» - frica este valoarea promovată. După principiul “copilul trebuie să ştie de frică” pentru că numai aşa va face lucrurile bine având bine întipărit în minte ce i se va întâmpla dacă va greşi sau nu va face anumite lucruri.
• «Copilul ameninţat» – ameninţarea (valoarea principală) este folosită ca o metodă de prevenire a unor eventuale fapte ale copilului cum ar fi refuzul de a mânca, de a-şi face temele, de a-şi face ordine (“dacă nu mănânci te dau la ţigani”, “dacă nu-ţi faci temele te duc la şcoala de corecţie”)
• «Copilul condiţionat» – Valoarea promovată de aceşti părinţi este bunul material. Părinţii folosesc recompense, promisiuni, unele exagerate, multe dintre ele nerespectate, pentru a-l determina să facă chiar şi cele mai simple lucruri. (“dacă eşti cuminte o să-ţi aducă Moş Crăciun un sac plin cu jucării”). Acest comportament conduce la dezamăgirea copilului şi la scăderea încrederii în cel ce i-a facut promisiunea. Recompensele nu mai au curând nici un efect iar promisiunile devin doar vorbe goale în care nici părinţii nici copiii nu mai cred.
• « Copilul neştiutor » – « Protecţia proiectată » pare să fie valoarea principală a acestor părinţi. Ei încearcă să ascundă adevărul sau chiar folosesc minciuni pentru a rezolva situaţiile considerate mai delicate (decesul, divorţul, conflictele) mergând pe ideea că cel mic nu înţelege mare lucru din ceea ce se întamplă, că-l vor afecta prea mult sau că nu are rost să le ştie aşa cum sunt ele în realitate. Copilul însă simte ceea ce se întamplă şi este afectat atât de ceea ce se întamplă cât şi de lipsa cuvintelor care denumesc acele lucruri.
• « Copilul refuzat» – Valoarea lor principală este maturitatea. Ei consideră că numai adulţii pot şti, cunoaşte, înţelege. Evitarea, amânarea sau refuzul unor răspunsuri, discuţii, probleme pe care copilul le ridică este modul obişnuit de raportare la minor– adesea i se spune copilului că va înţelege când va fi mai mare, că nu este de vârsta lui această discuţie, dar aceste conduite nu fac altceva decât să inducă confuzie, neîncredere şi să suscite o curiozitate şi mai mare din partea copilului.
• « Copilul păcălit » – Centrarea părinţilor este pe scop. Nu contează cum îl ating, important este să-l atingă. Este vorba de păcăleala pe care părinţii o folosesc pentru a determina copilul să mănânce, să facă la oliţă, să doarmă. Atenţia copilului este distrasă cu altceva şi în acest timp copilul este păcălit să mănânce sau să facă o altă acţiune, ca şi cum ar fi preferabil să nu-şi dea seama ce face sau să nu aibă vreo reacţie.
• « Copilul de fier» – Raţiunea sau cenzura este valoarea centrală. Interzicerea exprimării gândurilor ş emoţiilor pentru că părinţii consideră că e util copilului să înveţe anumite clişee politicoase şi să nu spună lucruri « despre care nu se vorbeşte ». Copiii au tendinţa de a povesti şi de a vorbi destul de mult despre ceea ce văd, ce aud, ce învaţă, despre lucrurile noi din jurul lor, de a-şi exprima emoţiile cu privire la situaţiile prin care au trecut şi dacă acestea sunt inhibate spunându-le că sunt prostii sau că e ruşine să plângi, că nu este voie, efectele vor apărea mai târziu când vom avea de a face cu un copil tăcut, retras, inexpresiv.
• « Copilul bătut » – Părintele se centrează pe pedeapsă ca formă de educaţie, lovirea copilului apare în momentul în care părintele este extrem de nervos şi consideră că altfel copilul nu înţelege. De asemenea, apartenenţa “bătăii” la educaţie este de multe ori un lucru moştenit şi învăţat din familie (“bătaia e ruptă din rai”, “unde dă mama creşte”).
• « Copilul derutat » – Aceşti părinţi exprimă problemele de cuplu care interferează cu rolurile lor de părinţi. Lipsa unor limite şi reguli, momente în care un părinte interzice un lucru copilului, celalalt îi permite, reguli care sunt valabile azi dar mâine nu mai sunt, o oscilaţie în comportamentul păriniţilor care nu permite structurarea şi asimilarea unei conduite, a unor norme şi valori de către copil.

Toate acestea se transformă în blocaje ale comunicării, punând distanţa între părinte şi copil, care încetează să mai asculte spusele adultului şi actionează în virtutea unor automatisme împiedicând exprimarea autentică şi înţelegerea de către părinte a faptelor aşa cum se petrec ele.

Psiholog Cristina Calarasanu
CPAP – Centrul de Psihologie de Actiune si Psihoterapie
www.centrupsihologie.ro