Articole > Psihologie > Copilul crescut cu un singur părinte

Copilul crescut cu un singur părinte

Psihologie - 06 Decembrie 2007

De-a lungul timpului au existat numeroase controverse pe tema influenţei familiale asupra dezvoltării copilului. Unii specialişti consideră că părinţii nu au un rol primordial în conturarea personalităţii tânărului, în timp ce alţii sunt de părere că mediul familial este definitoriu. Pe aceeaşi linie, au existat şi există încă discuţii referitoare la influenţele negative pe care le are sau nu familia monoparentală (sau absenţa ei) asupra copilului.

Dacă în trecut familia monoparentală (cu un singur părinte) era privită cu rezerve, în prezent, specialiştii şi nu numai afirmă că este preferabil ca tânărul să crească cu un singur părinte decât într-o familie aparent unită şi cuprinsă în permanenţă de certuri şi dispute conjugale. Deşi nu s-a ajuns la o concluzie categorică în ceea ce priveşte efectele familiei dezorganizate asupra copiilor, sunt imposibil de combătut unele dificultăţi ce apar în astfel de situaţii.

În societatea actuală se vorbeşte din ce în ce mai des despre eliminarea diferenţelor dintre feminin şi masculin însă este puţin probabil să se poată înlătura diferenţele dintre rolul matern şi cel patern.

Divorţul, abandonul căminului de către unul dintre părinţi, de cele mai multe ori tatăl, separarea propriu-zisă a părinţilor, adopţia realizată de o persoană singură, decesul sau naşterea unui copil nelegitim sunt tot atâtea situaţii în care copilul este nevoit să se adapteze unui mediu familial restrâns care îl poate înlocui cu greu pe cel anterior.
Creşterea şi dezvoltarea copilului în cadrul unui astfel de mediu lasă de cele mai multe ori urme adânci în evoluţia sa psihică iar absenta unuia dintre părinti este resimţită la cote înalte.
Dacă în cazul familiei întregi responsabilităţile sunt împărtite între cei doi părinţi şi se completează, părintele singur este nevoit să îşi asume dublu rol încercând să substituie absenţa celuilalt, afectând astfel şi îndeplinirea obligaţiilor proprii.
Tatăl singur mai diminuează spiritul autoritar, devine mai protectiv şi grijuliu, acordă o mai mare atenţie nu atât aspectelor disciplinare cât mai ales celor legate de educaţia propriu-zisă. De cele mai multe ori, pentru a înlocui lipsa mamei, el apelează la diferite persoane din afara familiei propriu zise pentru ajutor: bunici, mătuşi, etc.
În cazul fiicelor astfel crescute, acestea devin stăpâne şi mame ale casei asumându-şi îndatoriri cu mult peste capacităţile unui tânăr. Ele vor fi cele care îngrijesc fraţii mai mici, fac curăţenie, mâncare, oferă suport emoţional tatălui.
De multe ori se întâmplă ca tânarul să îşi piardă rolul de protejat şi să devină partener, confident şi chiar sustinător moral al părintelui. El este supus unei maturizări pentru care nu este pregătit şi care îi poate afecta serios dezvoltarea.

Autor: Psih. Ioana Laura Pelcaru
Citeşte restul articolului aici

Acest articol a fost preluat de pe