Ataşamentul este o puternică formă de legătură afectivă şi există în forma embrionară încă de la nou născut. Conform teoriei ataşamentului, toţi copii se ataşează de persoanele cu responsabilităţi de îngrijire, indiferent de felul în care sunt trataţi.
Copilul se naşte cu un set de tipare de comportament caracteristice speciei om. Scopul ataşamentul este obţinerea şi păstrarea siguranţei. Această siguranţă înseamnă la început supravieţuire urmând ca apoi să se rafineze şi să capete noi înţelesuri mai îndepărtate de supravieţuirea imediată.
În copilărie, ataşamentul se formează iniţial faţă de părinţi urmând ca mai apoi să se dezvolte în cursul adolescenţei şi a restului existenţei prin intermediul unor legături noi.
Capacitatea de a acorda şi de a căuta protecţie este una din principalele caracteristici ale unei funcţionări sănătoase. În mod asemănător, capacitatea copilului de a fi deschis spre nou, de a explora, izvorăşte tot din legăturile afective securizante din mica copilărie pentru început şi copilărie şi adolescenţă mai apoi. Desigur că este de preferat ca tratamentul să fie adecvat, ca îngrijirea să fie completată de un comportament de ataşament şi copilul să se simtă suficient de securizat încât să poată explora lumea din jur pornind de la o bază sigură. Asta presupune din partea copilului să interiorizeze mama, să o conserve în el. Nu este însă necesar ca mama (sau persoana care oferă îngrijire) să facă tot ce este omeneşte cu putinţă pentru a oferi maximum de siguranţă, grijă şi atenţie. O mamă bună este aceea care oferă suficient copilului încât acesta să dezvolte un ataşament securizant. Altfel spus, o mamă bună este aceea care este suficient de bună pentru copilul ei. Ataşamentul copilului faţă de alte persoane care-l îngrijesc poate compensa în unele condiţii ataşamentul nesecurizat faţă de părinţi sau chiar lipsa acestuia. Aşa se şi întâmplă adesea cu copii abandonaţi, instituţionalizaţi sau adoptaţi.
În mod didactic, sunt deosebite trei feluri de ataşament:
- securizant
- angoasant ambivalent
- evitant
Autor
Dan Parvu - psiholog. Citeşte restul articolului
aici.