Familiile monoparentale – Cum ii afecteaza pe copii plecarea parintilor

Psihologie - 10 Martie 2009

• Inapoi
• Printeaza
• Trimite unui prieten

O problema actuala cu care ne confruntam de ceva vreme sunt familiile monoparentale, in urma plecarii unuia dintre parinti in strainatate la munca. Desi plecarea porneste incontestabil de la nevoia de a reusi, de a avea o stare materiala mai buna, din dorinta de a oferi mai mult familiei si copiilor, aceasta “plecare” este un fenomen complex si cu multe implicatii pentru copil.

Familia este cea care confera siguranta si primul model de apartenenta la un grup, la o matrice cu care copilul se identifica si prin care isi dezvolta propria autonomie si propria identitate. Orice modificare pe care aceasta matrice o suporta, isi pune amprenta si asupra dezvoltarii copilului si a modului in care reuseste sa se adapteze la noua realitate.

Structura afectiva a copilului este deosebit de fragila in special la varstele mici si sensibila la orice schimbare ce o poate pune in pericol. Este esential sa intelegem modul in care percep copiii aceasta “plecare”, trairile si asteptarile lor.

Una din caracteristicile plecarii unui parinte in strainatate asa cum este ea resimtita de copil este caracterul brusc al deciziei. Intr-un timp foarte scurt afla ca tatal sau mama vor pleca undeva departe pentru o perioada lunga. Incapacitatea de a fi anticipat aceasta schimbare conduce la declansarea unor reactii atat inaintea plecarii, cat si dupa plecare. Copilul poate fi furios, confuz, abatut, trist, violent, pot aparea rezultate scolare slabe, tendinta spre izolare, conflicte cu alti copii.

Multi parinti imi spun ca nu stiu ce s-a intamplat cu copilul lor si tarziu pun in legatura manifestarile sale cu schimbarea din contextul familial si inteleg ca ele exprima suferinta copilului ca o portavoce a suferintei intregii familii care trece printr-un moment dificil de separare.

Situatia de separare este resimtita de catre copil ca un deznodamant tragic in care se vede nevoit sa renunte la unul din parinti definitiv, ca pe o parasire.
In ciuda explicatiilor in care i se comunica faptul ca parintele merge acolo pentru a castiga bani, pentru a-i trimite acasa, pentru a-i cumpara multe lucruri pe care si le doreste si pe care nu le are, aceasta motivatie materiala este o satisfactie de scurta durata pentru copil, care ramane extrem de afectat in plan emotional si nu gaseste explicatii acestei “parasiri”.

Parintele care pleaca este cel care “paraseste” familia si copilul resimte aceasta plecare ca pe un abandon. Trairea suferintei in urma acestui abandon va lua multe forme in functie de modalitatea pe care copilul o poate pune in act: imbolnaviri repetate (somatizari), refuzul de a mai merge la gradinita, aparitia unei stari de iritabilitate insotita adesea de manifestari agresive, o instabilitate afectiva caracterizata de cresterea excesiva a sensibilitatii si de aparitia plansului frecvent, dorinta de a se izola, de a sta singur, aspectul melancolic sau abatut, o pasivitate (lipsa chefului pentru activitati), o stare de agitatie (permanent isi cauta ceva de facut).

Copilul resimte nesiguranta in urma separarii cuplului parental ca si cum familia sa s-ar fi destramat, iar destramarea ei pune in pericol propria lui securitate. Este speriat, iar teama sa se amestesca adesea cu confuzia de a nu sti unde a plecat, daca se mai intoarce, cand se intoarce, cat va sta, cand va veni. Foarte multe intrebari fara raspunsuri, multa incertitudine care creeaza teama.
Starea copilului este in stransa legatura cu cea a parintelui care ramane cu el acasa si care poate fi la fel de afectat de schimbarea produsa, dar tentat sa nu arate copilului cum se simte.
Lipsa unei comunicari despre ce s-a intamplat, despre cum simte fiecare, despre suferinta lor conduce la deteriorarea, blocarea, ruperea legaturii si cu celalalt parinte.
Astfel, se constata fie o apropiere extrema fata de parintele ramas cu copilul, ca o dorinta de fuziune absoluta menita sa compenseze pierderea, suferinta, fie o raceala si o distantare ca un refuz al propriei suferinte.

Copiii au nevoie sa stie ceea ce urmeaza sa se intample in familie, sa ia parte la deciziile importante, sa li se explice motivul pentru care se intampla anumite lucruri si pentru care se iau anumite decizii. Sa fie intrebati cum simt aceste schimbari, care este atitudinea lor.

Confuzia si teama lor poate scadea daca primesc vesti cu privire la locul unde se afla parintele, ce face acolo, cand va veni, daca pastreaza o relatie constanta cu el fie direct, fie prin intermediul celuilalt parinte.

E nevoie de amprenta prezentei parintelui plecat, in ciuda unei absente indelungate, pentru ca asocierea acestei plecari cu ideea de disparitie conduce la ideea de pierdere totala, ca si cum ar fi murit, iar separarea va fi traita ca un travaliu de doliu.

Nu ne propunem sa schimbam realitatea si motivele aferente ei pentru care parintele pleaca, sa il convingem sa renunte sau sa il invinovatim. Fiecare familie ia decizia cea mai potrivita pentru a-si asigura nevoile si bunastarea. Ci doar sa avem in vedere efectele unei plecari asupra copiilor si multitudinea de reactii care pot aparea, pentru a le intelege si a le putea elabora impreuna cu copilul.

Psiholog Cristina Calarasanu
CPAP- Centrul de Psihologie de Actiune si Psihoterapie
Cpap.copiisiparinti@gmail.com