Mofturi şi capricii, toane şi negativism, încăpăţânare, moduri în care adesea copilul cere cu vehemenţă anumite privilegii. Oricât de răbdător ar fi un părinte, coarda uneori este întinsă suficient de tare încât parintele să ajungă să utilizeze ca armă defensivă pedeapsa, dupa ce întreaga colecţie de avertismente, mustrări sau admonestări a fost epuizată.
Gama pedepselor este foarte largă, de la interzicerea desfăşurării unei activităţi care îi face plăcere copilului (vezi ieşitul afară şi uitatul la televizor), privarea de obiecte, dulciuri, calculator, până la pedeapsa corporală şi nu mă gândesc aici la bătaia propriu-zisa ci mai degrabă la genul de pedepse practicate în trecut, de genul statului în genunchi la colţ.
Numai un parinte care îşi cunoaşte foarte bine copilul poate decide care este pedeapsa meritată şi termenul pe care ea se va întinde. Totul însă trebuie să fie un echilibru pefect între gravitatea "nelegiuirii" şi mărimea pedepsei.
Nu orice "greşeală" trebuie corectată în acelaşi mod sau cu acelaşi impact asupra copilului. Există o serie de factori de care trebuie să se ţină cont atunci cand pedeapsa se impune: cât de gravă este greşeala, vârsta şi capacitatea copilului de înţelegere, contextul în care a avut loc, purtarea ulterioară faptei, circumstanţele atenuante sau agravante, repetitivitatea faptei. Doar dupa ce aceste aspecte au fost clarificate, părintele trebuie să decidă dacă pedeapsa este cuvenită şi cât de gravă va fi acesta în balanţă cu gravitatea faptei.
Autor:
psih. Cornelia Codreanu. Citeşte restul articolului
aici.